Dosarul preţurilor de transfer: cum se joacă jocul între firmele-legate şi bugetul României

În esenţă, e vorba de firme afiliate care stabilesc între ele preţuri astfel încât profitul să „curgă” spre jurisdicţii cu fiscalitate redusă, lăsând statul român cu puţin sau chiar cu nimic. Dacă ne pasă de sistemul de taxe care să funcţioneze, trebuie să înţelegem ce se întâmplă «în spatele uşilor».

Ce sunt preţurile de transfer şi de ce contează

Când o firmă din România cumpără sau vinde servicii, bunuri sau drepturi către o firmă afiliată (din grupul internaţional, de exemplu), preţul acelor tranzacţii trebuie să respecte o regulă-de-aur: să fie „pe piaţă”, adică ca şi cum firmele nu ar avea legături între ele. Dacă acest principiu e încălcat, apare riscul ca profitul să fie mutat în altă ţară, iar România să rămână cu taxele mici sau inexistente.
Pentru că în sistemul fiscal românesc — cum e şi normal — taxele pe profit, impozitele şi contribuţiile la stat contează. Dacă activitatea reală e aici, dar profitul e transmis în altă parte, statul pierde.

Cum „se joacă” dosarul (şi ce înseamnă pentru România)

Complexul dosar al ­preţurilor de transfer devine „jocul” în care companiile din grup îşi scriu regulile între ele. Imaginează-ţi o firmă mama în Olanda şi filială în România. Filiala face munca, produce valoare, dar mama facturează mii de euro pentru «servicii de management/marketing/know-how» — şi astfel profitul scade în România, iar taxele plătite la stat se reduc.
Statul român – adică noi toţi – ajungem ca furnizor de forţă de muncă, de activitate, dar nu primim ce se cuvine pentru că profitul „merge altundeva”. În consecinţă avem bugete care rămân «sub-finanţate», investiţii amânate, infrastructură ştirbită.

Unde e problema-cheie

Problema e dublă: pe de o parte, legislaţia e complexă şi greu de aplicat în mod coerent; pe de altă parte, capacitatea de control a autorităţilor e limitată — fie prin resurse, fie prin timpi de reacţie. În plus, mulţi agenţi economici cunosc mecanismele şi le exploatează.
Rezultatul? România are o pârghie fiscală slăbită în faţa companiilor internaţionale mari, iar jocul „primizei” devine unfair: statul nu mai are echipă echilibrată.

Ce putem face – şi de ce trebuie

Trebuie ca autorităţile fiscale să întărească regulile privind preţurile de transfer: să ceară documentaţie serioasă, să verifice tranzacţiile între firmele afiliate, să aplice sancţiuni reale când se umblă la preţuri ca să se fenteze statul.
La nivelul companiilor, transparentizarea devine cheia: dacă activitatea reală e în România, profitul trebuie să apară – altfel întrebarea e: «de ce ne mai chinuiem cu muncă, infrastructură, oameni dacă profitul pleacă afară?»
Pentru cetăţean, e important să ştie că «taxele mele» nu sunt doar o povară, ci o investiţie: dacă firmele externe nu plătesc ce trebuie, atunci bugetul public merge prost, serviciile sunt mai slabe, infrastructura bate pasul pe loc.

Concluzie

Dosarul preţurilor de transfer nu e un subiect doar de specialişti – e despre echitate, despre cine plăteşte, cine profită şi cine stă să aştepte. România nu poate rămâne spectator în jocul ăsta: dacă firmele aleg să joace în altă arenă, statul trebuie să se asigure că regulile sunt clare, aplicate şi că toată lumea joacă de-fapt în aceeaşi ligă. Altfel, pierdem. Şi pierdem mult.