Prețurile de transfer nu sunt un artificiu contabil, ci un mecanism esențial prin care statul încearcă să se asigure că profiturile sunt impozitate acolo unde se creează. Lipsa unui dosar solid transformă rapid o firmă „corectă” într-o țintă fiscală.
De ce se uită statul cu lupa la tranzacțiile intragrup
Statul român nu are multe instrumente sofisticate de colectare. TVA-ul și impozitele pe salarii vin relativ sigur. Profitul, însă, e volatil. Mai ales când firmele fac parte din grupuri.
În momentul în care două companii afiliate tranzacționează între ele, statul pornește de la o suspiciune rezonabilă: prețul nu e rezultatul pieței, ci al unei decizii interne. Iar dacă prețul e „ajustat” astfel încât profitul să ajungă într-o jurisdicție mai prietenoasă fiscal, bugetul României pierde.
De aici pornește toată discuția despre prețurile de transfer. Nu din dorința de a pedepsi companiile, ci din nevoia de a proteja baza de impozitare.
Dosarul nu este despre hârtii, ci despre logică economică
Mulți antreprenori privesc dosarul prețurilor de transfer ca pe o obligație birocratică, un document cerut „doar ca să fie”. O mapă cu texte standard, grafice și tabele care nu spun mare lucru.
Aceasta este cea mai periculoasă abordare.
Un dosar bun nu este o colecție de pagini, ci o explicație coerentă: de ce există tranzacția, ce valoare economică aduce, de ce prețul este cel corect și cum se aliniază el cu realitatea pieței.
În lipsa acestei logici, inspectorul fiscal va construi propria logică. Iar, de regulă, nu este una favorabilă companiei.
Pentru cei care vor să înțeleagă structura și rolul acestui document, explicația de bază este clar detaliată aici:
https://transferpricing.ro/vreau-dosarul-preturilor-de-transfer/ce-este-dosarul-preturilor-de-transfer
Unde apar cele mai mari riscuri
În practică, controalele se concentrează pe câteva tipuri de tranzacții recurente:
-
servicii de management și consultanță intragrup;
-
redevențe pentru mărci sau software;
-
împrumuturi interne și dobânzi;
-
distribuția funcțiilor și riscurilor în grup.
Acestea sunt zonele în care „prețul de piață” este cel mai greu de demonstrat și cel mai ușor de manipulat.
Dacă dosarul nu explică limpede de ce o filială plătește sume consistente pentru servicii care nu se văd în rezultate concrete, ajustarea fiscală devine aproape inevitabilă.
Prețurile de transfer nu sunt doar pentru multinaționale
Un mit frecvent este că doar corporațiile mari trebuie să se preocupe de acest subiect. Greșit.
Orice firmă care tranzacționează cu o entitate afiliată — chiar și două SRL-uri românești cu același asociat — intră în această zonă de risc.
Iar controalele nu mai sunt selective doar pe „nume mari”. În ultimii ani, ANAF a coborât vizibil pragul de interes, mai ales acolo unde există pierderi recurente sau marje neobișnuit de mici.
Concluzie
Prețurile de transfer nu sunt o problemă teoretică și nici un subiect rezervat contabililor. Sunt un test de coerență economică.
Dacă ceea ce faci în business are sens, dosarul ar trebui să poată explica acest sens clar și defensibil.
În lipsa lui, statul va presupune că profitul a fost mutat intenționat.
Iar de la presupunere la decizie fiscală nu e decât un pas.
