De azi avem legea carantinei. Ne mai ajuta la ceva?

21 iulie 2020 va ramane o zi neagra in istoria recenta a tarii noastre. Si, speram, un record nefericit care nu va fi niciodata depasit. Cel mai mare numar de infectari cu coronavirus, numar record de morti, numar foarte mare de pacienti la terapie intensiva. Un moment de cumpana al viitorului Romaniei, in care cine mai pretinde ca acest virus nu exista fie sufera de inconstienta grava, fie devine aproape un autor moral al situatiei in care ne aflam.

Cum s-a ajuns aici? Sa recapitulam: o minoritate vocala a cetatenilor au pretins ca celor infectati si internati in spitale li se incalca drepturile, in vreme ce despre drepturile celorlalti cetateni de a nu infectati, fireste, nicio vorba. Iar de aici pana la concursul Curtii Constitutionale nu a mai fost decat un pas. A urmat o lege a carantinarii dezbatuta si ras-dezbatuta pe larg in Parlament, avand in prim-plan politicieni carora le era indiferent ca in tot acest timp numarul infectarilor creste exponential. Ce s-a obtinut in acest timp? Un numar semnificativ de amendamente, dintre care, daca retinem carantinarea bunurilor ca fiind o masura adecvata, luata in beneficiul cetatenilor, nu acelasi lucru se poate spune si despre carantinarea persoanelor infecatate pentru numai 48 de ore. In raport cu gravitatea acestei infectii, cu efectele cumplite pe care le poate avea, chiar si in cazul persoanelor asimptomatice, aproape oricine isi poate da seama ca vorbim despre o perioada prea scurta de timp.

Din fericire, insa, din acest moment autoritatile au, cat de cat, o lege in baza careia sa stavileasca dezastrul. Din nefericire, insa, raul facut in timpul acestui hiatus legislativ va fi foarte greu de reparat, costurile sociale si economice fiind imense din pricina gradului foarte mare de transmisibilitate al acestei boli. Era oare atat de greu ca, intelegand importanta momentului in care ne aflam si a respectarii catorva reguli de bun-simt, sa incercam sa nu ajungem in aceasta situatie? Se pare ca da. Acum nu ne ramane decat sa vedem ce se mai poate face pentru a limita ravagiile facute de virus. Iar daca ne imaginam ca efectele situatiei pe care o traversam cu totii nu se vor simti si peste mult timp, poate chiar si asupra generatiei viitoare, ne inselam amarnic. Si suntem, fireste, foarte, foarte naivi. Tot ce putem spera, asadar, este ca, in ciuda anumitor trasaturi istorice nefaste de caracter, cum ar fi individualismul si incapatanarea, populatia Romaniei va reusi sa se mobilizeze si sa actionize la unison. Salvandu-se, bineinteles.